Cuba a mai pierdut o bătălie diplomatică, iar cifrele votului de miercuri, 28 octombrie, de la Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite spun o poveste mult mai complicată decât pare la prima vedere. Rezoluția intitulată „Necesitatea de a pune capăt blocadei economice, comerciale și financiare impuse de Statele Unite ale Americii împotriva Cubei” a fost adoptată cu 130 de voturi pentru, 17 împotrivă și 25 de abțineri. Pe hârtie, majoritatea este limpede: comunitatea internațională continuă să ceară Washingtonului să renunțe la o politică de sancțiuni care durează de peste șase decenii. În realitate, însă, rezultatul arată o schimbare de proporții. Cu un an înainte, rezoluția obținuse 165 de voturi favorabile, șapte împotrivă și 12 abțineri. De această dată, Cuba a primit cu 35 de voturi favorabile mai puțin, iar numărul statelor care s-au opus a crescut de peste două ori. Nu este o înfrângere juridică a Havanei, dar este un succes politic important pentru administrația americană.
Ucraina, umanitară doar când îi convine. România, comportament de struț
Iar printre statele care au ales să nu susțină rezoluția se află și România. Bucureștiul s-a abținut, alăturându-se unui grup de 25 de țări care nu au votat nici pentru condamnarea embargoului, nici împotriva textului propus. E o diferență importantă față de cele 17 state care au votat explicit împotrivă, iar ea trebuie păstrată: România nu a votat pentru menținerea blocadei. Dar nici nu a susținut rezoluția care cere ridicarea acesteia. Într-o chestiune cu implicații directe asupra vieții de zi cu zi a milioane de oameni, abținerea poate fi prezentată drept prudență diplomatică, neutralitate sau refuzul de a intra într-o confruntare cu Washingtonul. Oricare ar fi explicația oficială, rezultatul politic rămâne același: România nu s-a alăturat majorității care a cerut încetarea sancțiunilor.
Lista celor 17 state care au votat împotriva rezoluției cuprinde Statele Unite, Israel, Argentina, Austria, Barbados, Bosnia și Herțegovina, Columbia, Costa Rica, Cehia, Ecuador, Guatemala, Ungaria, Lituania, Maroc, Macedonia de Nord, Paraguay, Slovenia, Trinidad și Tobago și Ucraina. Sunt țări cu istorii, interese și orientări politice diferite, iar votul lor nu poate fi explicat printr-o singură motivație. Totuși, prezența unor state europene și a Ucrainei în această tabără ridică întrebări legitime despre felul în care presiunea geopolitică poate schimba pozițiile diplomatice. Ucraina se află într-un război în care sprijinul internațional este esențial, iar Cehia, Ungaria, Lituania și Slovenia fac parte dintr-un continent care a cunoscut, în propria istorie, consecințele confruntărilor dintre marile puteri. Asta nu înseamnă că aceste țări trebuie să voteze automat la fel în toate dosarele. Înseamnă, însă, că alegerea lor merită explicată și judecată în raport cu principiile pe care le invocă atunci când solicită solidaritate internațională.
Pentru a înțelege de ce votul de la ONU contează, trebuie întoarsă pagina istoriei până în 1959, când revoluția condusă de Fidel Castro a răsturnat regimul lui Fulgencio Batista. Relația dintre Havana și Washington s-a deteriorat rapid, pe fondul naționalizărilor, al confiscării unor proprietăți americane și al apropierii Cubei de Uniunea Sovietică. În 1960, administrația americană a început să restricționeze exporturile către insulă, iar la 3 februarie 1962, președintele John F. Kennedy a proclamat un embargo comercial aproape total, intrat în vigoare la 7 februarie. Era perioada Războiului Rece, când fiecare apropiere de tabăra adversă era privită ca o amenințare strategică, iar Cuba devenise un punct sensibil pentru securitatea Statelor Unite, aflate la numai aproximativ 150 de kilometri de insulă.
Embargoul nu a fost o măsură temporară, concepută să dureze câțiva ani, până când tensiunile se stingeau. S-a transformat într-un sistem complex de restricții comerciale, financiare și economice, extins și modificat de administrații americane succesive. În 1963 au fost introduse reguli ample privind activele cubaneze și tranzacțiile financiare. În 1992, Cuban Democracy Act a consolidat presiunea economică, inclusiv prin limitarea operațiunilor unor subsidiare străine ale companiilor americane. În 1996, legea Helms-Burton a codificat o parte esențială a sancțiunilor și a făcut mai dificilă eliminarea lor exclusiv prin decizia unui președinte, consolidând rolul Congresului. Cu alte cuvinte, ceea ce a început ca o confruntare specifică Războiului Rece a supraviețuit dispariției Uniunii Sovietice și a devenit una dintre cele mai longevive politici de izolare economică din lume.
Au existat și perioade de destindere. Administrația Barack Obama a restabilit relațiile diplomatice cu Havana în 2015 și a relaxat anumite restricții, într-o încercare de a înlocui izolarea cu dialogul. Dar normalizarea nu a însemnat dispariția embargoului. Multe dintre sancțiuni au rămas în vigoare, iar administrațiile ulterioare au schimbat din nou regulile și intensitatea presiunii. Astfel, Cuba a rămas prinsă într-un sistem în care accesul la piețe, finanțare, echipamente și anumite tranzacții internaționale poate fi complicat de legăturile cu Statele Unite. Chiar și atunci când unele categorii de produse sunt exceptate, existența unor restricții financiare și comerciale extinse poate descuraja companiile și băncile să lucreze cu parteneri cubanezi. O sancțiune nu trebuie să interzică fiecare produs, în mod expres, pentru ca efectele ei să se răsfrângă asupra economiei în ansamblu.
De aici începe drama oamenilor obișnuiți. În discursul susținut înaintea votului, ministrul cubanez de Externe, Bruno Rodríguez Parrilla, a vorbit despre efectele embargoului asupra aprovizionării cu combustibil, medicamente, alimente și alte bunuri esențiale. Pentru un cetățean care își caută medicamentele sau încearcă să găsească produse de bază, geopolitica nu este o dezbatere abstractă între diplomați. Este diferența dintre un produs disponibil și unul care lipsește, dintre o aprovizionare predictibilă și o nouă zi de incertitudine.
Ar fi însă necinstit să pretindem că toate problemele Cubei sunt create de Statele Unite. Economia insulei suferă și din cauza unor vulnerabilități interne profunde: productivitate scăzută, dificultăți structurale ale sistemului economic, investiții insuficiente și decizii politice care au limitat inițiativa privată. Guvernarea autoritară, restrângerea libertăților politice și tratamentul aplicat disidenților sunt, la rândul lor, subiecte legitime de critică. Aceste realități nu dispar doar pentru că Washingtonul menține sancțiuni. Dar nici existența lor nu transformă automat embargoul într-o politică eficientă sau justificată moral. Un lucru este să condamni un guvern pentru abuzuri, iar altul este să accepți ca populația să suporte costurile unei confruntări prelungite, fără o perspectivă clară de ieșire. Cuba poate fi criticată pentru felul în care este condusă, fără ca fiecare măsură de sufocare economică împotriva sa să devină, prin definiție, legitimă.
Votul din 28 octombrie nu poate fi desprins de eforturile diplomatice ale administrației americane de a schimba raportul de forțe. Potrivit relatărilor apărute înaintea scrutinului, ambasadorul SUA la ONU, Mike Waltz, a organizat un eveniment dedicat criticilor la adresa guvernării cubaneze și le-a cerut diplomaților să voteze împotriva rezoluției sau, cel puțin, să se abțină. Washingtonul și-a prezentat poziția prin prisma drepturilor omului și a responsabilității regimului de la Havana pentru situația economică a țării. Din perspectiva americană, sancțiunile sunt un instrument de presiune asupra conducerii cubaneze; din perspectiva criticilor embargoului, ele contribuie la agravarea unei crize care afectează milioane de oameni.
În acest tablou, poziția României merită o discuție separată. Bucureștiul nu a votat împotriva rezoluției, însă nici nu s-a alăturat celor 130 de state care au cerut ridicarea embargoului. Pentru o țară membră a Uniunii Europene și a NATO, relația cu Statele Unite este un pilon strategic, iar diplomația românească are motive serioase să evite gesturile care ar putea tensiona parteneriatul transatlantic. Dar tocmai de aceea se impune întrebarea: unde se termină pragmatismul și unde începe renunțarea la o poziție de principiu? O abținere poate fi justificată diplomatic, însă nu este lipsită de consecințe politice. România a ales să nu susțină un apel internațional care cere încetarea unor sancțiuni vechi de peste 60 de ani, în pofida efectelor lor economice și sociale contestate la nivel internațional.
Nu știm, doar din rezultatul votului, ce avantaje concrete ar obține Bucureștiul din această poziție. Nu avem temei să afirmăm că România a fost șantajată și nici să presupunem că abținerea a fost dictată direct de Donald Trump. Dar tocmai lipsa unei explicații publice clare face ca alegerea să ridice întrebări. Dacă argumentul este solidaritatea cu Statele Unite, atunci el trebuie asumat și explicat. Dacă este vorba despre o evaluare a regimului cubanez, aceeași exigență ar trebui aplicată tuturor statelor ale căror guverne încalcă drepturi fundamentale. Iar dacă România consideră că embargoul este un instrument legitim, ar trebui să explice de ce o politică menținută timp de șase decenii ar avea șanse mai mari să producă schimbare prin continuare decât printr-o strategie diferită.
Nici contrastul dintre statele europene nu trebuie trecut cu vederea. Belgia, Cipru, Danemarca, Finlanda, Franța, Irlanda, Luxemburg, Malta, Portugalia, Slovacia, Spania și Suedia s-au numărat printre țările care au susținut rezoluția. Faptul că unele guverne europene au votat diferit demonstrează că apartenența la aceleași alianțe nu obligă statele să adopte automat aceeași poziție în fiecare dosar. Există loc pentru discernământ diplomatic, iar acesta nu trebuie confundat cu ostilitatea față de Washington.
Mai există un detaliu esențial: rezoluția Adunării Generale a ONU nu are caracter obligatoriu și nu poate anula, prin ea însăși, embargoul american. Pentru ridicarea unor restricții codificate prin lege este nevoie de decizii ale autorităților americane competente, inclusiv ale Congresului, acolo unde legislația o impune. Prin urmare, votul nu deschide automat magazinele cubaneze și nu aduce medicamente în spitalele din Havana. El măsoară însă izolarea diplomatică a politicii americane și arată cât de mult s-a schimbat capacitatea Washingtonului de a obține sprijin internațional pentru această abordare.