Pe 7 septembrie 2026 începe noul an școlar, iar INFORMERIA merge spre prima zi de la careu în trecut, la brațul unuia dintre cei mai apreciați artiști ai folclorului românesc, un om modest, extrem de muncitor, o voce care duce muzica tradițională în sufletele ascultătorilor. Material în exclusivitate dedicat tuturor elevilor care de luni încep un nou ciclu în învățământ, tuturor celor care visează, de ce nu, la o carieră cu care să se facă remarcați, la fel cum este cazul prietenului INFORMERIA, Cristian Harhătă.
Artistul Cristian Harhătă, despre anii de școală
Pentru interpretul de muzică populară Cristian Harhătă, debutul anului școlar reprezintă mai mult decât revenirea în bănci. Este o întoarcere în timp, spre o copilărie în care lucrurile simple aveau o valoare aparte, iar fiecare obiect proaspăt cumpărat devenea motiv de încântare. „Era o mare bucurie când începea școala și la sărbători, pentru că părinții ne cumpărau haine noi, de încălțat și rechizite. Toate făceau parte din farmecul de-a prețui lucrurile noi pe care le luam de trei ori pe an”, își amintește, pentru început, muzicianul.
Într-o perioadă în care o pereche de pantofi, un articol vestimentar sau un caiet nou nu erau lucruri obișnuite, asemenea daruri căpătau o semnificație specială. Bucuria venea tocmai din faptul că nu le primeau în fiecare zi, ci doar în anumite momente ale anului. Artistul păstrează cu drag în memorie anii din jurul clasei a VI-a, când timp de trei ani a făcut naveta pe jos, între locuința bunicilor și unitatea de învățământ. Distanța era de aproximativ trei kilometri, însă pentru el traseul devenise o parte firească a copilăriei. Nu parcurgea însă singur acel drum. Opt camarazi formau gașca alături de care pornea către cursuri, iar doi dintre aceștia îi erau colegi. „Eram un grup de opt prieteni, din care cu doi eram în clasă. Eram zvăpăiați, ne alergam, povesteam, iar cei trei kilometri nici nu se simțeau”, ne-a spus Harhătă.
„Doamna dirigintă a fost ca o mamă”
Diminețile aveau astfel propriul lor farmec. Fiecare deplasare era presărată cu glume, alergături, discuții și jocuri, iar distanța parcă dispărea printre râsete. Pentru un copil, asemenea clipe puteau părea nesfârșite. În mijlocul acelei perioade s-a aflat și diriginta Ana Grădinaru, o femeie pe care fostul elev o evocă astăzi cu recunoștință. Pentru adolescenții pe care îi avea în grijă, cadrul didactic a reprezentat mult mai mult decât un simplu dascăl. „Doamna dirigintă Ana Grădinaru a fost ca o mamă care ne-a purtat de grijă în acea perioadă, mai ceva decât o făceau părinții noștri, ocupați cu locurile de muncă”, povestește folcloristul.
Un gest aparent simplu avea să rămână adânc întipărit în memoria lui. În ziua absolvirii examenului de capacitate, aceasta a luat legătura personal cu fiecare familie pentru a comunica rezultatul obținut. „Ea a fost cea care, în ziua absolvirii capacității, a sunat fiecare părinte în parte să îi spună ce notă a luat copilul său”, spune Harhătă. Pentru Cristian, astfel de gesturi demonstrează cât de profund poate influența un dascăl parcursul unui tânăr. Uneori, oamenii care ne însoțesc în anii formării ajung să lase urme mult mai puternice decât își imaginează.
„Profesorii din viața noastră sunt icoane pentru destinele noastre”
„Uneori, profesorii din viața noastră sunt icoane vii pentru destinele noastre, poate fără să ne dăm seama”, continuă artistul. Privind retrospectiv, solistul nu evocă doar propria copilărie, ci și o lume în care obiectele erau prețuite, prieteniile se construiau pe drumuri de țară, iar un educator putea deveni o adevărată figură maternă pentru generația aflată în formare. Poate că frumusețea acelor ani nu se afla în abundență, ci tocmai în raritatea lucrurilor dorite. O haină proaspăt cumpărată, încălțămintea de sărbătoare, ghiozdanul ori rechizitele transformau revenirea la cursuri într-un moment așteptat cu nerăbdare. Iar peste ani, rămân în suflet nu doar materiile studiate sau rezultatele obținute, ci oamenii care ne-au întins o mână, ne-au protejat, ne-au încurajat și au crezut în potențialul nostru. Uneori, un drum de trei kilometri poate deveni o amintire pentru o viață. Alteori, un telefon dat unui părinte poate demonstra cât de mult înseamnă un profesor. Iar anumite chipuri din copilărie ajung, fără să știe, să facă parte din povestea omului care devenim.