Până și criticii cei mai înverșunați trebuie să lase puțin furca jos, să-și tragă sufletul și să recunoască faptul că, dincolo de pagube, mai există și câteva lucruri care merită trecute la catastif. Nu de dragul celui care pleacă, ci din respect pentru adevăr. Ilie Bolojan se pregătește să închidă ușa Palatului Victoria, cu șanse de 99% ca următorul chiriaș politic să fie Luca Niculescu, iar ultimul său discurs de premier a sunat ca o festivitate de premiere organizată chiar de laureat, cu diplomă, coroniță și aplauze administrate din proprie inițiativă. Șeful guvernului și-a pus în vitrină toate deciziile, a lustruit fiecare măsură și a prezentat mandatul de parcă România ar fi trecut printr-un program de detoxifiere economică, iar pacientul ar trebui să-i mulțumească medicului pentru gustul amar al tratamentului. Numai că bilanțul unui premier nu se citește exclusiv cu ochii celui care l-a scris. Se citește și cu buzunarul celui care l-a plătit.
L-am criticat pe Ilie Bolojan pentru măsurile sale nefaste și motivele n-au lipsit. Nici nu e cazul să-i punem acum o aureolă deasupra capului doar pentru că își strânge lucrurile din birou. Dar ar fi la fel de nedrept să transformăm orice a făcut într-o catastrofă, orice idee într-o aberație și orice intenție într-o conspirație. Între cultul personalității și demolarea la kilogram există un spațiu pe care jurnalismul și bunul-simț ar trebui să-l ocupe. Așadar, dacă tot și-a prezentat Bolojan bilanțul în cheie triumfalistă, să-i facem și noi inventarul, fără confetti, fără fanfară și fără să-i trecem la activ meritele altora. Pentru că, oricât de mult ne-ar fi strâns cureaua, nu toate ideile sale au fost de aruncat la gunoi. Unele au fost chiar bune. Problema este că între a pune o problemă pe masă și a o rezolva există o distanță pe care premierul n-a reușit întotdeauna s-o parcurgă.
Cea mai grea piatră pe care Ilie Bolojan a încercat s-o mute din calea reformei rămâne cea a pensiilor speciale. Aici, indiferent de simpatii, trebuie să-i recunoaștem meritul de a fi pus degetul pe una dintre cele mai sensibile răni ale statului român. Într-o țară în care solidaritatea este invocată cu patos atunci când trebuie tăiat de la cei mulți, dar devine brusc un concept abstract când vine vorba despre privilegiile celor bine conectați, subiectul pensiilor speciale nu este o simplă chestiune contabilă. Este o chestiune de echitate, de încredere și de respect față de oamenii care muncesc zeci de ani pentru o pensie obișnuită. Bolojan a înțeles că acest elefant nu mai putea fi ținut la nesfârșit sub preșul instituțional. Că n-a reușit să-l scoată definitiv din încăpere e altă poveste. Aici s-a lovit de zidurile unei cetăți a privilegiilor în care porțile se deschid greu pentru reformă și larg pentru excepții. Societatea i-a aplaudat încercarea, nu neapărat rezultatul, pentru că rezultatul concret a rămas mult sub promisiunea schimbării. Dar măcar a avut curajul să tragă de clopotul care deranjează somnul celor cu pensii de lux. În politica românească, până și încercarea de a atinge privilegiul poate fi considerată un act de rebeliune.
Un alt lucru pe care i-l recunosc lui Bolojan este intransigența în raport cu spectacolul mediatic de pe holurile puterii. Și aici trebuie făcută o distincție pe care prea mulți o ignoră deliberat: una este să fii transparent și alta este să accepți că transparența înseamnă să fii disponibil în orice secundă, în orice loc și în orice condiții. Un premier nu este un tonomat cu declarații, iar comunicarea instituțională nu poate fi transformată într-o vânătoare de sunete pentru burtiere, desfășurată între două uși, în timp ce un politician încearcă să ajungă dintr-un birou în altul. Când un jurnalist urlă, altul ridică microfonul în fața ta, iar al treilea încearcă să obțină răspunsul decisiv în cele șapte secunde până la următorul colț de coridor, nu mai vorbim întotdeauna despre un dialog, ci despre o cursă cu obstacole în care câștigă cine are plămânii mai puternici. Comunicarea serioasă nu se face între mersul la toaletă și intrarea în cabinet. Nici politica nu ar trebui să fie un concurs de fugă cu microfoanele după demnitar.
Asta nu înseamnă că felul în care Bolojan comunica era întotdeauna potrivit sau că informațiile pe care le oferea erau suficiente. Uneori, rigiditatea sa părea mai degrabă o ușă blindată decât o invitație la dialog, iar răspunsurile puteau lăsa mai multe întrebări decât lămuriri. Dar principiul că un șef de guvern trebuie să poată comunica în cadre instituționale, cu întrebări asumate și răspunsuri articulate, nu doar în ambuscade de coridor, merită apărat. Presa are dreptul să întrebe, puterea are obligația să răspundă, însă niciuna dintre părți nu câștigă automat medalia profesionalismului doar pentru că ridică mai tare vocea. Între conferința de presă și hărțuiala de hol există o diferență pe care democrația ar trebui s-o înțeleagă fără să aibă nevoie de subtitrare.
La fel, merită trecută în dreptul premierului tentativa de a pune reflectorul pe salariile babane și conducerile companiilor de stat. În România, unele dintre aceste întreprinderi au ajuns să semene cu niște moșii politice în care partidul câștigător își împarte funcțiile, iar contribuabilul plătește întreținerea castelului. Se schimbă guverne, se schimbă miniștri, se schimbă sloganurile, dar în consiliile de administrație și în birourile cu lefuri generoase continuitatea este aproape o valoare națională. Bolojan a pus pe masă această problemă și a sugerat că salariile și beneficiile trebuie privite prin prisma performanței, nu doar a carnetului de partid.
Numai că aici reforma s-a împiedicat de propria familie politică. Pentru că în companiile de stat nu stăteau numai oamenii PSD, cu toate rețelele și reflexele sale de partid-stat, ci și liberali de-ai domnului Bolojan. Iar când trebuie să tai din privilegiile adversarului, foarfeca merge sprinten; când ajungi la propriul buzunar politic, brusc descoperi că materialul este prea rezistent. Subiectul a fost deschis, dar ușa n-a fost dată jos din balamale. Bilanțul rămâne, așadar, unul cu intenție bună și execuție incompletă. În politica românească, reforma e adesea curajoasă până când își întâlnește rudele.
Bolojan a mai reușit ceva ce nu poate fi măsurat exclusiv în ordonanțe, procente sau economii bugetare: a atras de partea sa o parte dintre foștii votanți și admiratori ai lui Nicușor Dan. Electoratul care își căuta repere în sobrietate, tehnicism și promisiunea unei administrații mai puțin teatrale a găsit în premier un personaj pe care l-a putut citi ca pe o garanție de seriozitate. Brutalitatea stilului său, felul în care părea că intră în încăpere nu pentru a câștiga un concurs de popularitate, ci pentru a pune lucrurile în ordine, a funcționat în fața acestui public. A fost, pentru unii, omul care nu zâmbește inutil și nu împachetează fiecare decizie în trei straturi de PR. Sigur, seriozitatea nu ține loc de rezultate, iar grimasa nu este strategie economică. Dar într-o politică dominată de vorbe rotunde, uneori și un om care vorbește tăios poate părea o gură de aer rece.
În relația cu Nicușor Dan, Bolojan a fost, în general, prudent și decent. Nu și-a construit fiecare apariție pe demolarea celuilalt și nici n-a transformat orice divergență într-un duel pentru supremația orgoliilor. Într-o țară în care doi politicieni pot transforma o diferență de opinie într-un război de uzură, această rezervă merită consemnată. Au existat tensiuni și calcule, firește, iar prudența poate fi uneori și o formă de conservare a capitalului politic. Dar nu orice adversitate trebuie transformată în răfuială, nu orice neînțelegere trebuie livrată publicului ca episod de telenovelă instituțională. Bolojan a înțeles că, în acest război, cine scoate sabia la fiecare schimb de replici riscă să rămână fără teacă înainte de final.
Tot la capitolul nuanțe intră și felul în care a abordat AUR. Bolojan nu a făcut din eticheta de partid extremist un refren automat și a evitat să trateze milioanele de voturi din spatele formațiunii lui George Simion ca pe o masă de cetățeni care trebuie certați colectiv pentru opțiunea lor. Aproximativ 1,7 milioane de votanți nu dispar din societate dacă le lipești o etichetă pe frunte. Pot fi criticați, contraziși, confruntați cu faptele și cu propriile contradicții, dar nu pot fi scoși din conversația democratică printr-un gest de superioritate morală. Aici, mănușile lui Bolojan au însemnat un minim respect pentru electorat, nu o obligație de a valida fiecare mesaj al lui Simion. A trata alegătorii ca pe niște cetățeni, chiar și atunci când nu-ți împărtășesc valorile, este o condiție a democrației, nu un premiu pentru cumințenie. Politicienii care îi insultă pe cei care nu votează cum trebuie se miră apoi că aceștia votează și mai hotărât împotriva lor. Disprețul nu convertește. De cele mai multe ori, doar consolidează taberele.
În fine, Bolojan a avut meritul de a nu-și ascunde prea mult orientarea economică și apropierea de modelul german, inclusiv în raport cu interesele economice germane prezente în România. A ales o linie și a mers pe ea, fără să pretindă că toate drumurile duc la aceeași destinație. Cât de benefică este această orientare pentru România rămâne o discuție separată, care cere cifre, rezultate și o analiză serioasă a raportului dintre investiții, salarii, taxe și valoarea adăugată rămasă în țară. Nu orice interes german este automat interes românesc, după cum nici orice investiție străină nu trebuie privită din start ca o formă de colonizare economică. Important este ca România să știe ce negociază, ce oferă și ce primește la schimb. Bolojan și-a asumat o direcție; rămâne de văzut dacă România a fost pasager, partener sau doar terenul pe care s-a jucat partida. Măcar aici nu ne-a vândut iluzia că poți fi simultan în toate bărcile fără să te uzi.
Așadar, la plecare, Ilie Bolojan nu merită nici statuie, nici execuție simbolică în piața publică. Merită un bilanț cu două coloane, în care reformele încercate să nu fie confundate cu reformele făcute, iar greșelile să nu fie șterse doar pentru că unele principii au fost corecte. A pus degetul pe privilegii, dar n-a reușit să le înlăture. A cerut disciplină, dar a produs și suferință. A apărat un anumit tip de comunicare instituțională, însă n-a găsit întotdeauna tonul potrivit pentru a explica de ce trebuie să strângă cureaua tocmai cei care nu au prea multe găuri de rezervă. A fost intransigent cu unii, mai prudent cu alții și, uneori, insuficient de convingător chiar în fața propriilor promisiuni. Nici îngerul reformei, nici demonul austerității: un premier cu idei care meritau încercate, decizii care trebuie judecate și rezultate care nu pot fi cosmetizate printr-un discurs de adio.
Acum vine Luca Niculescu, dacă votul parlamentar confirmă schimbarea, cu propriul bagaj de promisiuni și cu iluzia, inevitabilă, că el va putea face ceea ce predecesorul n-a izbutit. În România, fiecare premier moștenește găuri pe care le prezintă drept surprize și lasă în urmă probleme pe care succesorul le va boteza reforme amânate. Se schimbă numele de pe ușă, dar încăperea rămâne aceeași, cu aceleași privilegii bine păzite, aceleași socoteli împinse sub covor și aceiași cetățeni invitați să mai aibă răbdare. Unii pleacă lăsând nota de plată, alții vin promițând că vor negocia reducerea ei. Noi continuăm să sperăm că următorul va înțelege diferența dintre a conduce țara și a-i prezenta un raport ticsit despre cum ar trebui condusă. Acești premieri vin rând pe rând, rând sperând.