Războiul din Gaza a produs una dintre cele mai apăsătoare contradicții din dezbaterea americană despre Israel: soarta ostaticilor luați de Hamas pe 7 octombrie 2023. Pentru mulți evrei americani, eliberarea fiecărui ostatic devenise argumentul moral suprem pentru continuarea conflictului. În timp ce Gaza era distrusă sistematic, iar obiectivul declarat de Benjamin Netanyahu – eliminarea Hamas – rămânea neatins, drama ostaticilor continua să fie folosită ca una dintre ultimele justificări pentru război. În Israel însă, realitatea politică era mult mai complicată. Sondajele indicau că o majoritate a israelienilor înțelegea că Netanyahu prelungea conflictul inclusiv pentru a-și menține coaliția de extremă dreapta și că ostaticii aveau șanse mai mari să fie eliberați printr-un armistițiu. Potrivit analizei publicate de The New Yorker, ruptura dintre percepția americană și cea israeliană devenise astfel imposibil de ignorat.
Naivitatea spulberată de războiul din Gaza. Comunitatea evreiască din SUA, scindată
În centrul acestei dezbateri se află Benjamin Moser, biograful laureat cu Pulitzer al lui Susan Sontag, care a transformat propria deziluzie față de sionism într-o amplă investigație istorică. În noua sa carte, „Anti-Zionism: A Jewish History”, Moser susține că evreii americani au privit mult timp Israelul de la distanță, cu o combinație de afecțiune, recunoștință și ignoranță. El descrie această relație printr-o comparație memorabilă: „Israelul era ca un spital sau o universitate sau un parc”, iar evreii americani îl priveau cu aceeași bunăvoință cu care ar privi „un adăpost pentru câini sau o bancă de alimente”: bucuroși că există, dispuși să ajute, recunoscători pentru o scurtă vizită, dar fără prea mult interes pentru modul în care funcționează în interior.
Pentru Moser, războiul din Gaza a spulberat această inocență. El observă că, în octombrie 2025, când a început un armistițiu fragil și ultimii ostatici în viață s-au întors, aproximativ jumătate dintre evreii americani încă susțineau un conflict pe care unele organizații israeliene pentru drepturile omului îl catalogaseră drept genocid. În același timp, persoane care apăraseră anterior libertatea de exprimare au ajuns să accepte restricții împotriva discursului pro-palestinian. Concluzia lui Moser este devastatoare: războiul „a spulberat pretenția de liberalism, de toleranță”, pe care conducerea evreiască americană o cultivase timp de generații.
Controversatul acord Haavara din 1933
Dar aici începe și controversa majoră a cărții. Moser nu se limitează la criticarea guvernului Netanyahu sau a politicilor israeliene. El contestă însăși ideea sionistă și susține că tradiția anti-sionistă oferă o alternativă morală: un singur stat binațional în care israelienii și palestinienii să trăiască beneficiind de drepturi egale. Problema, observă The New Yorker, este că această concluzie este construită pe o interpretare istorică pe care autorul articolului o consideră profund problematică.
Cartea lui Moser aduce în prim-plan figuri evreiești anti-sioniste precum rabinul Aaron Samuel Tamares, politicianul sud-african Ronnie Kasrils și fotografa Nan Goldin. Printre cele mai importante personaje se află Edwin Montagu, unul dintre primii evrei ajunși în Cabinetul britanic, adversar al ideii unei patrii evreiești în Palestina și critic al Declarației Balfour din 1917. Moser vede în naționalismul european și sionism o afinitate fundamentală: ambele proiecte presupuneau, în interpretarea sa, plecarea evreilor de pe continent. El amintește inclusiv controversatul Acord Haavara din 1933, negociat între autoritățile naziste și lideri sioniști și care a permis emigrarea în Palestina a cel puțin 50.000 de evrei germani și transferarea unei părți din averile lor.
Cum a devenit statul israelian unul extremist
Aici însă analiza devine mult mai tăioasă. Autorul din The New Yorker îl acuză pe Moser că își construiește demonstrația prin omisiuni, erori și interpretări forțate. Un exemplu este modul în care tratează afirmațiile lui Adolf Hitler despre sionism în „Mein Kampf”. Moser sugerează că acestea ar demonstra o apropiere ideologică între nazism și sionism. Numai că pasajele ignorate din aceeași lucrare arată exact contrariul: Hitler descria sionismul ca pe o presupusă înșelătorie evreiască menită să-i păcălească pe neevrei. Articolul subliniază că ideea potrivit căreia naziștii ar fi sprijinit sionismul este ea însăși o veche temă antisemită.
Critica devine și mai severă atunci când sunt analizate exemplele concrete folosite de Moser. El afirmă că presa sionistă ar fi „spălat” relatările despre atrocitățile naziste și citează un articol din ziarul Davar despre viața culturală din ghetoul Varșoviei. Numai că textul integral descria ghetoul drept un spațiu comparabil cu un țarc de animale aflat lângă abator și vorbea explicit despre distrugerea și torturarea evreilor. La fel, Moser interpretează un articol despre steaua galbenă publicat în 1933 în Jüdische Rundschau drept o aprobare a antisemitismului nazist. În realitate, autorul articolului, Robert Weltsch, condamna stigmatizarea și susținea transformarea semnului impus evreilor într-un „însemn de onoare”.
În contrapondere apare istoricul Omer Bartov și noua sa carte, „Israel: What Went Wrong?”. Dacă Moser încearcă să înlocuiască o poveste triumfalistă cu una aproape integral condamnatoare, Bartov refuză ideea că Israelul ar fi fost condamnat inevitabil să ajungă în punctul actual. Distrugerea Gazei, apartheidul din Cisiordania și ascensiunea extremei drepte israeliene sunt, în lectura sa, rezultatul unor alegeri politice. „Au existat multe răscruci unde țara putea alege să meargă într-o direcție și nu în cealaltă”, scrie Bartov. El critică însăși evoluția Israelului de la stat care trebuia să fie și evreu, și democratic, către unul în care componenta etno-națională a ajuns să domine tot mai mult.
Răspunderea Americii
Bartov nu exonerează sionismul de responsabilitate. Dimpotrivă, identifică încă de la început o problemă fundamentală: principalele curente ale mișcării nu au luat niciodată suficient în calcul existența arabilor care locuiau deja în Palestina. De aici, spune el, există o continuitate între concepțiile coloniale ale sionismului de dinaintea fondării Israelului și ceea ce numește „colonialism al coloniștilor” practicat după 1948. Israelul, susține Bartov, a căutat să devină un stat cu majoritate evreiască „cu orice preț”, iar unul dintre prețurile plătite a fost apariția unei probleme palestiniene a refugiaților pe care statul încă refuză să o rezolve.
Poate cea mai importantă concluzie a întregii dezbateri este însă că suferința palestinienilor nu ar trebui redusă la o poveste despre criza de identitate a evreilor americani. The New Yorker observă că distrugerea Gazei nu este doar o problemă despre ce înseamnă Israelul pentru evreii din Statele Unite, ci și despre responsabilitatea Americii pentru ceea ce a făcut posibil. Moser privește conflictul prin prisma propriei istorii familiale și a propriei dezamăgiri față de sionism. Bartov încearcă să mute accentul către alegerile politice concrete și către responsabilitatea statelor care au contribuit la perpetuarea conflictului.